Mai mult har decât vină

''Există mai mult har în Hristos decât vinovăție în noi.''

Spre cer, mergem pe calea frângerii. Da, pe calea aia mai grea pe care puțini pășesc.
Pe calea aia în care ești trecut prin foc, ca aurul să fie fără zgură. Pe calea aia unde inima trebuie frântă, ca să poată fi întregită de El.

Și trebuie să fii vulnerabil. Nu puternic.
Că frumusețea stă în fragilitatea ta.


Da, s-ar putea ca până acum să nu-ți placă pașii tăi. Poate nu sunt cei mai sinceri, cei mai curați, cei mai încrezători. Poate că ai uitat că povara trebuie lăsată de fiecare dată la cruce și de acolo să te ridici prin har.
Poate eșuezi și eșuezi.

Poate ești dur cu tine. Poate deja ești iertat dar rămâi blocat în trecut, cu rușine și teamă de a ridica ochii spre cer.

Sau poate crezi că nu ești potrivit pentru acea lucrare. Că sunt alții mai curați, mai buni, mai smeriţi.

Mai știi de a doua șansă? Nu, nu mă refer la cea pe care nu reușim să o dăruim noi. La cea pe care o ținem cu toți dinții, că nu se merită.

Azi îți amintesc de o a doua șansă dăruită dintr-o dragoste infinită.
Se primește prin har. Sau dar nemeritat.

Cumva, cei care o primesc, sunt mult mai conștienți.

Că nu ești niciodată învins cât încă inima caută să se țină cu putere de cer.
Că nu este cădere din care harul să nu te poată ridica.


A doua șansă are forma crucii și miroase a iertare deplină.
Dacă nu ești dur cu tine și o accepți, ochii tăi vor străluci sub steagul biruinţei.

Pe calea unde pașii ți-s stângaci, să nu uiți că nu ești singur. Că El ți-i îndrumă. Și dacă se întâmplă să o iei pe scurtături ''mai bune'', întoarce-te. Lasă-te frânt ca să poți să fii plin.
Plin de tot ce te gândești că nu meriţi.
Dar totuși primești. Că așa e dragostea. Nu-ţi cere merite, ci-ţi dă motive.


Iuliana Rusu

Cei care-au rămas

O lecție pe care am învățat-o cu greu:
să nu-i îndepărtez pe cei care mă iubesc de lângă mine.

Cumva, când ne plângem durerile unii altora, avem așteptarea ca cei de lângă noi să ne înțeleagă.
Și e greșit.


Ei bine, să știi că fiecare are lupta sa. Fiecare inimă are rana sa. Și suntem diferiți. La fel și luptele.

Când eram tristă sau treceam prin situații mai dificile, mă izolam. Nu voiam să am contact cu oameni. Mi-am creat propriul zid.

Eu am greșit pentru că am așteptat ca cei din jur să mă înțeleagă. Am greșit pentru că am încercat să mă îndepărtez de ei. Să fiu singură. Și mai mult rău mi-am făcut.

Prietenii... oameni frumoși. Ei nu m-au înțeles așa cum mi-am dorit. Și asta pentru că ei le au pe ale lor. Și poate mult, mult mai grele.

Nu m-au înțeles, dar au rămas. Indiferent de stările mele, de faptul că poate uneori i-am rănit sau i-am ignorat.

Prieteni care au rămas. Eu le mai spun comori. Daruri de mare preț.

Și atunci când le-am dat voie să-mi fie alături, ei bine, cu drag m-au luat de mână.
Nu mi-au rezolvat ei problemele, dar cu ei de mână, mi-a fost mai ușor să-nving.

Oamenii. Ei nu-ți vor înțelege durerea, dar dă-le voie să te asculte. Să-ți amintească promisiunile Sale sfinte pe care le mai uiți.

Așa vei înțelege pe deplin dependența de Dumnezeu. Că nimeni pe lumea asta nu-ți cunoaște rănile mai bine ca El. El cunoaște, simte cu tine, dar e Singurul care le poate și vindeca.

Nu refuza mâna care vrea să te țină și-n văi adânci. E mâna de care ai nevoie.

Doar încearcă să nu mai pui bariere.
Ieși din grotă.

Prietenii sunt pansamente unii altora.

Dragul meu, nu refuza inima care vrea să plângă lângă a ta. Nu refuza mâna care vrea să te țină strâns la greu, nu doar la bine.

Iubește-i pe cei care au rămas. Poate sunt puțini. Dar nu uita. Ei sunt daruri de la El.
Durerea e inevitabilă. Dar nu o ascunde în tine. Spune-i pe nume.

Mână-n mână.
Legați în dragoste.

Așa vom fi mai puternici.

Iuliana Rusu

Farmecul omului frumos

Știi care e farmecul omului frumos?
Bunătatea.

Se găsește tot mai greu în zile ca acestea.
Eu nu o primesc destul de des. Dar mereu mă gândesc dacă la rândul meu știu să o dăruiesc.

Știi... noi cerem multe când ne rugăm. Și primim. Cerem, dar nu cu responsabilitatea deplină de a păstra.

Vrem să fim buni. Dar parcă nu cu oricine.
Și nu chiar buni. Doar nu se merită, serios acum.

O vorbă spusă fără rost, o glumă răutăcioasă, o privire nepotrivită. O, dac-ai ști ce putere au cuvintele. Poți să ridici sau poți să dobori.

Bunătatea nu înseamnă doar o mână întinsă celui singur. E mult mai mult.
Isus ne vrea autentici. La fel să fie și bunătatea.
Într-un articol spuneam că trebuie să iubim și pe cine nu ne iubește, căci iubirea nu se bazează pe merite.

Să fii bun și cu cel ce te rănește, cu cel care parcă nu te privește cu iubire. Și nu-i greu.
Dacă te golești de tine. Și-I faci loc deplin Lui.
Devine greu doar atunci când nu renunți complet la tine.

Bunătatea se poate scurge printre degete dacă nu ai grijă.
Iar când ești gata să lovești, bunătatea te oprește. Și-ți amintește de Isus. De crucea prin care am înțeles că toți suntem la același nivel. Cu păcat și fără merite.

 În ochii iubirii găsești bunătatea autentică. Când iubești, ești și bun.

Vreau să privesc prin ochii iubirii Sale direct în suflet. În al tău, cel care citești aceste rânduri, iar apoi în cel care ieri a fost rănit din vina mea. Că nu am fost destul de bună.

Eu știu că bunătatea face farmecul omului frumos. Și se găsește în inima plină de Dumnezeu. Dacă spunem că suntem copii ai cerului, să trăim ca unii.

Mulți vor arunca în tine. Dar tu, cu o inimă cufundată în bunătate autentică, să lași miros de cer și în dreptul celui care vrea să te doboare.

Eu mă rog să fiu ce nu e lumea. Toți pot fi buni, dar pe moment. Eu vreau să fiu diferită, să dau fără merit, căci așa primesc și eu de la Tatăl. Poate pentru unii o să par o ciudată, dar nimic nu mai contează atât timp cât Îl fac pe Dumnezeu să zâmbească.

Iuliana Rusu